duminică, 19 februarie 2012

Istorisirea unei infecții osoase tratată în spitalele românești. Adevăr sau ficțiune ?

       
           Totul a început acum aproximativ doi ani de zile, în februarie 2010, când, în urma unui accident de ski petrecut pe pârtia din Vatra Dornei, am suferit o fractură închisă de gambă dreaptă (tibie și peroneu). Protocolul ce mi s-a aplicat a fost demn de toată lauda: de la echipele de salvamontiști care m-au dus la echipajul SMURD, până la Spitalul Municipal Vatra Dornei care m-a diagnosticat, apoi transportul cu o ambulanță la Spitalul de Ortopodie și Traumatologie Cluj-Napoca, unde am fost operat cu succes. Bineînțeles că pentru fixarea oaselor a fost nevoie de montarea unei plăcuţe cu zece șuruburi pe tibie. A fost vorba de o fractură de tibie medio-distală, care s-a recuperat destul de greu. Ţin minte că după șase săptămâni la pat au urmat alte șase săptămâni cu o „cizmă” gipsată, după care alte şase săptămâni cu cârjele, iar la sfârșitul acestui răgaz, în urma unui accident în casă, mi-am mai rupt o dată piciorul. A fost vina mea, recunosc! În orice caz, mi-am fracturat același picior, doar că de data aceasta a fost implicată maleola externă, peroneul și pilonul tibial (fractură închisă). Evenimentul s-a petrecut undeva prin iunie 2010. Evident că a urmat o nouă intervenție chirurgicală la același spital din Cluj-Napoca, de aceeași echipă de doctori, în care s-au mai introdus două plăcuţe: una cu 4 şuruburi – pe maleolă și peroneu –, iar alta cu 7 șuruburi – pe tibie. În total: 3 plăcuţe și 21 de șuruburi. A urmat o altă perioadă de două luni în care am stat cuminte la pat, după care am început să reiau mersul. În tot acest timp n-am avut habar despre posibilitatea urmării câtorva sedințe de oxigenare hiperbară, în urma cărora câștigam vreo câteva luni bune. Mă rog, prefer să nu mă mai gândesc la asta, atâta timp cât am fost internat într-un spital universitar, cu cadre universitare, cu oameni îndrăgostiți de cercetare, cu profesioniști care ar fi trebuit să fie la curent cu ultimele inovații în materie de ortopedie.
            A urmat un timp de aproximativ un an, în care am stat cu materialele de osteosinteză în mine, până când, prin iunie 2011, am început să simt niște dureri puternice la nivelul primului focar de fractură. M-am prezentat la doctor, i-am expus situația mea, după care am fost sfătuit să fac un Eco Doppler; lucru pe care l-am făcut, dar din care nu a reieşit că ar fi fost vreo problemă. Ca atare, verdictul a fost îmbucurător pentru mine, deoarece am hotărât să scoatem plăcuțele mai devreme de timpul prestabilit. Tot pe la sfârșitul lui iunie am scos plăcuțele. Trebuia să fie ultima aventură a mea prin spitalele românești de ortopedie. Cine s-a gândit că acel moment avea să fie doar începutul?
            După operația de extragere a materialului de osteosinteză, am fost încântat. Puteam și eu, în sfârșit, să fug (lucru pe care nu l-am putut face atâta timp cât am avut plăcuțele), să merg la sala de fitness, să fac sport etc. De fugit nici până azi n-am mai reușit, sperăm că poate în viitor. Oricum, am început recuperarea. Două ore pe zi la sală, nopțile odihnă, alimentație sănătoasă și toate cele. Un singur lucru mă supăra totuşi: o mică înțepătură în zona de focar a primei fracturi. Am pus-o pe seama operației. Între timp am făcut și câteva proceduri de fizioterapie la Centru de Recuperare din Gheorghițeni, Dorna-Arini, sub îndrumarea d-nei doctor Cărăușu. Atât ea, cât și doctorii clujeni, împreună cu mine, eram optimiști. În unele zile mă simțeam mai bine, în altele mai rău prin faptul că aveam o jenă în mers, plus unele dureri. Am mai făcut ceva radiografii, situația nu era prea îmbucurătoare, dar spre „bine”. De la doctorul clujean care m-a operat am auzit tot felul de teorii: îi normal, deoarece am dat drumul la curenții de forțe prin os; îi bine; îi normal să mai doară, la câte şuruburi am avut acolo etc., iar într-un sfârșit, când radiografia arăta mai ciudat, am aflat că am făcut o reacție periostală. Am stat liniștit, dar deja începusem să am dureri, câteodată destul de mari. Într-un final, undeva prin septembrie, după ce am venit de la un control medical efectuat la doctorul care m-a operat, au început durerile acute care m-au trântit la pat. Timp de vreo trei săptămâni am stat în pat. Am crezut că-i din cauza vremii, sau poate din cauza periostitei. În orice caz, orice drum devenise pentru mine un chin extraordinar. Deja piciorul începuse să se umfle, să se înroșească și să arate ciudat.
            Prin octombrie m-am adresat doctorului Cristian-Bogdan Ion, medicul Centrului de Oxigenară Hiperbară și a Scufundărilor Constanța, căruia i-am prezentat starea mea de sănătate. Trebuie să menționez că abia în acest timp am aflat de existența centrului de oxigenare cu prilejul efectuării unei vizite la un fost pacient (Paul Ruscan). Au urmat o serie de investigații, dintre care trebuie remarcat RMN-ul – o premieră pentru mine – și analizele de sânge (hemoleucogramă, biochimie). Interpretarea analizelor a fost destul de ciudată, întrucât piciorul nu supura, iar acest fapt l-a determinat pe medicul imagist să oscileze între osteomielită și altceva (?!). D-nul dr. Ion s-a pronunțat în direcția unei osteomielite, iar pentru medicii de la Cluj starea era confuză; citez dintr-un mail personal cu medicul care s-a ocupat de mine: „Am văzut rezultatele analizelor, sunt bune, proteina C reactivă e puţin mărita asta ar fi un semn de alarmă, dar aşa valoare mică poate fi şi de la o carie. RMN-ul nu e nici el concludent. Dacă doriţi să mergeţi la Constanţa să încercaţi acolo terapie cu oxigen hiperbar e ok. Deocamdată cam asta e, dacă durerea nu cedează se poate încerca intervenţia chirurgicală de chiuretaj, grefare şi recoltare de secreţii”. În formă rezumativă: vă tăiem cu plăcere! Indubitabil că în cel mai scurt timp m-am prezentat la Constanța, unde am început tratamentul.
            Odată ajuns la Constanța, cu dureri incredibile de picior, mergeam cu cârjă, nu mai puteam călca și nici noaptea în pat nu mă mai puteam întoarce de durere. Am început primele şedințe de oxigenare cu o schemă complexă de antibiotc. După 5 sedințe, durerile au început să scadă masiv, iar după 15 sedințe au încetat complet. Repet, nu este vorba de orice fel de durere sau despre o durere suportabilă, ci despre o durere insuportabilă, din cauza căreia un drum până la colțul străzii și înapoi se solda cu transpirație masivă și extenuare psihică. La finalul primelor 20 de sedințe, am repetat RMN-ul, după care am constatat că infecția începuse să se sechestreze, însă a apărut o complicație destul de gravă. Din cauza faptului că infecția a necrozat pe tibie, în zona medie a tibiei s-a dezvoltat o pseudoartroză din cauza căreia tibia, în zona primului focar de fractură, a angulat aproximativ 40 de grade. Ce a urmat? Am luat legătura cu ortopedul cu care colaborează centrului de Medicină Hiperbară Constanța, d-nul doctor Marius Enescu, care până atunci fusese plecat în străinătate, și am achiziționat o orteză specială care să mai reducă din gradul de angulare al tibiei. În urma consultului pe care l-a efectuat d-nul dr. Enescu, am hotărât împreună cu medicul Cristian-Bogdan Ion montarea unui fixator extern Ilizarov, care avea rolul de a îndrepta piciorul, iar ca plan B realizarea unei intervenții proprii diagnosticului meu (pseudoartroză, realinierea oaselor, îndepărtarea sechestrelor și altele). În acest timp le-am prezentat și celor de la Cluj analizele, iar doctorul care mi-a operat fracturile anterioare, tot într-un mail personal, s-a pronunțat astfel: „ Am văzut RMN-ul, eu zic că trebuie operaţie, cu curăţarea osului mort şi a sechestrelor, grefare şi realiniere cu fixare externă. O radiografie ar fi binevenită pentru a avea o imagine de ansamblu a osului”. Dacă în urmă cu 2-3 săptămâni diagnosticul era incert, de vină putând fi chiar și o măsea, acum se pare că situația mea s-a tranșat. Din nou, vă operăm cu plăcere, doar că de data asta vorbim despre o operație complexă, cel puțin pentru mine ca pacient. Mă întreb și astăzi dacă ei știau cu adevărat ceea ce trebuia operat la mine! În tot acest timp am continuat oxigenarea hiperbară și am schimbat schema de antibiotic. Nu pot să zic că m-am simțit extraordinar, din contră, antibioticile îmi dădeau o hipersensibilitate la mirosuri, de multe ori mi se făcea rău în timpul şedințelor de oxigenare care, la rândul lor, erau foarte obositoare, dar a trecut. În data de 29 decembrie 2011 a urmat intervenția chirurgicală pentru montarea fixatorului extern Ilizarov, cu ostoctomie de peroneu, intervenție realizată de către Dr. SL Marius Enescu/ Prof. Dr. Vasile Lupescu. În perioada aceasta am luat legătura și cu un chirurg din Germania, care a urmărit îndeaproape tratamentul ce mi s-a aplicat aici și care s-a declarat mulțumit. Cu toate acestea, fixatorul și-a făcut treaba, am reușit printr-o metodă puțin invazivă să reducem drastic gradul de angulare al piciorului într-un timp de 4-5 săptămâni. În urma radiografiilor s-a constat că există formare de calus, așadar focarul de osteomielită încetase, cel puțin așa arătau investigațiile de specialitate. De asemenea, peroneul, care fusese plin de infecție, era curat, lucru confirmat de către d-nul dr. Enescu în momentul când acesta l-a fracturat și a intrat cu camera pe el. În tot acest interval de timp am început să mă simt mult mai bine, stările de greață au dispărut, şedințele le-am suportat mult mai ușor, iar mai ales starea psihică s-a îmbunătățit. Peste toate acestea, au început să apară și veştile bune: pericolul a trecut. Picioarele le-am măsurat, iar diferența dintre ele este de doar 3 mm, deci nesemnificativă. Singurele perioade în care am întrerupt sedințele de oxigenare au fost în ianuarie-februarie 2012, întrucât am fost nevoit să mă prezint în sesiune la facultate pentru a-mi da câteva examene. În total cred că am lipsit aprox. 10 zile, în trei deplasări diferite. Binențeles că le-am prezentat rezultatele și medicilor de la Cluj care, după ce au analizat radiografiile, au emis o concluzie de genul: „Este bine cu fixator extern pentru a da stabilitate, se pare că problema era la primul focar de fractură, la nivelul diafizei şi nu la a doua de la nivelul gleznei. Mă bucur că evoluţia este bună”. Interesant deznodământ. Dar motivul infecției mele, al complicațiilor și toată evoluția mea de până astăzi, rămâne un fel de mysterium tremendum.
            Momentan sunt în perioada de consolidare a fracturii. Încă nu mi-au scos fixatorul extern, acest fapt urmând să se petreacă undeva în jurul datei de 20 februarie 2012. După aceea urmează o nouă serie de investigații, după care, cu ajutorul lui Dumnezeu, să plec acasă. O să revin cu date la momentul potrivit.
            Deocamdată doresc să mulțumesc Centrului de Medicină Hiperbară Constanța pentru profesionalismul de care a dat dovadă în privința mea, iar în special domnului doctor Cristian-Bogdan Ion. Totodată, îi mulțumesc și domnului doctor Marius Enescu care s-a ocupat cu partea de ortopedie. Mai sunt și alte două cadre medicale care m-au supravegheat în acest timp și și-au dat silința să urmez cele mai bune medicamentații. Nu în ultimul rând, mulțumesc și familiei mele care m-a susținut din toate punctele de vedere, mai ales cel financiar. Costurile au fost destul de mari.
            Acest articol nu reprezintă decât părerea mea personală despre modul în care am fost tratat. Nu am scris acest articol cu vreun scop determinat, la comanda cuiva, sau cu gândul de a-i denigra pe ortopezii clujeni. Am afirmat doar o realitatea, o stare de fapt, așa cum este ea. Din rațiuni personale, n-am dat numele medicilor din Cluj care m-au operat, care s-au preocupat de starea mea ulterioară și care se fac vinovați pentru infecție. Nu i-am dat nici în judecată, deși aveam dreptul și, în același timp, șanse foarte mari să câștig, și nici nu le doresc răul.
            Am fost destul de sumar în prezentarea mea. Nu am vrut să plictisesc prin tot felul de amănunte. Pot fi contactat pe mail sau pe forum pentru eventuale lămuriri.

PS: Atasez această completare astăzi, 14.12.2014, după mai bine de doi ani de la nefericitul eveniment, cu scopul de a confirma starea mea foarte bună de sănătate. În mare parte am uitat prin ce an trecut. Slavă Domnului! Alerg, merg la sală, fac exerciții, îmi duc viața mai departe, ca și cum aproape nimic nu s-ar fi întâmplat. 
Încă odată mulțumiri și multă putere de muncă Dr. Cristian Bogdan Ion și Dr. Marius Enescu.