luni, 26 martie 2012
duminică, 19 februarie 2012
Istorisirea unei infecții osoase tratată în spitalele românești. Adevăr sau ficțiune ?
Totul a
început acum aproximativ doi ani de zile, în februarie 2010, când, în urma unui
accident de ski petrecut pe pârtia din Vatra Dornei, am suferit o fractură închisă
de gambă dreaptă (tibie și peroneu). Protocolul ce mi s-a aplicat a fost demn
de toată lauda: de la echipele de salvamontiști care m-au dus la echipajul
SMURD, până la Spitalul Municipal Vatra Dornei care m-a diagnosticat, apoi
transportul cu o ambulanță la Spitalul de Ortopodie și Traumatologie
Cluj-Napoca, unde am fost operat cu succes. Bineînțeles că pentru fixarea
oaselor a fost nevoie de montarea unei plăcuţe cu zece șuruburi pe tibie. A
fost vorba de o fractură de tibie medio-distală, care s-a recuperat destul de
greu. Ţin minte că după șase săptămâni la pat au urmat alte șase săptămâni cu o
„cizmă” gipsată, după care alte şase săptămâni cu cârjele, iar la sfârșitul
acestui răgaz, în urma unui accident în casă, mi-am mai rupt o dată piciorul. A
fost vina mea, recunosc! În orice caz, mi-am fracturat același picior, doar că
de data aceasta a fost implicată maleola externă, peroneul și pilonul tibial (fractură
închisă). Evenimentul s-a petrecut undeva prin iunie 2010. Evident că a urmat o
nouă intervenție chirurgicală la același spital din Cluj-Napoca, de aceeași
echipă de doctori, în care s-au mai introdus două plăcuţe: una cu 4 şuruburi –
pe maleolă și peroneu –, iar alta cu 7 șuruburi – pe tibie. În total: 3 plăcuţe
și 21 de șuruburi. A urmat o altă perioadă de două luni în care am stat cuminte
la pat, după care am început să reiau mersul. În tot acest timp n-am avut habar
despre posibilitatea urmării câtorva sedințe de oxigenare hiperbară, în urma
cărora câștigam vreo câteva luni bune. Mă rog, prefer să nu mă mai gândesc la
asta, atâta timp cât am fost internat într-un spital universitar, cu cadre
universitare, cu oameni îndrăgostiți de cercetare, cu profesioniști care ar fi
trebuit să fie la curent cu ultimele inovații în materie de ortopedie.
A urmat un timp de aproximativ un an, în care am stat cu
materialele de osteosinteză în mine, până când, prin iunie 2011, am început să
simt niște dureri puternice la nivelul primului focar de fractură. M-am
prezentat la doctor, i-am expus situația mea, după care am fost sfătuit să fac
un Eco Doppler; lucru pe care l-am făcut, dar din care nu a reieşit că ar fi
fost vreo problemă. Ca atare, verdictul a fost îmbucurător pentru mine,
deoarece am hotărât să scoatem plăcuțele mai devreme de timpul prestabilit. Tot
pe la sfârșitul lui iunie am scos plăcuțele. Trebuia să fie ultima aventură a
mea prin spitalele românești de ortopedie. Cine
s-a gândit că acel moment avea să fie doar începutul?
După operația de extragere a
materialului de osteosinteză, am fost încântat. Puteam și eu, în sfârșit, să
fug (lucru pe care nu l-am putut face atâta timp cât am avut plăcuțele), să
merg la sala de fitness, să fac sport etc. De fugit nici până azi n-am mai reușit,
sperăm că poate în viitor. Oricum, am început recuperarea. Două ore pe zi la
sală, nopțile odihnă, alimentație sănătoasă și toate cele. Un singur lucru mă
supăra totuşi: o mică înțepătură în zona de focar a primei fracturi. Am pus-o
pe seama operației. Între timp am făcut și câteva proceduri de fizioterapie la
Centru de Recuperare din Gheorghițeni, Dorna-Arini, sub îndrumarea d-nei doctor
Cărăușu. Atât ea, cât și doctorii clujeni, împreună cu mine, eram optimiști. În
unele zile mă simțeam mai bine, în altele mai rău prin faptul că aveam o jenă
în mers, plus unele dureri. Am mai făcut ceva radiografii, situația nu era prea
îmbucurătoare, dar spre „bine”. De la doctorul clujean care m-a operat am auzit
tot felul de teorii: îi normal, deoarece am dat drumul la curenții de forțe
prin os; îi bine; îi normal să mai doară, la câte şuruburi am avut acolo etc.,
iar într-un sfârșit, când radiografia arăta mai ciudat, am aflat că am făcut o
reacție periostală. Am stat liniștit, dar deja începusem să am dureri,
câteodată destul de mari. Într-un final, undeva prin septembrie, după ce am
venit de la un control medical efectuat la doctorul care m-a operat, au început
durerile acute care m-au trântit la pat. Timp de vreo trei săptămâni am stat în
pat. Am crezut că-i din cauza vremii, sau poate din cauza periostitei. În orice
caz, orice drum devenise pentru mine un chin extraordinar. Deja piciorul
începuse să se umfle, să se înroșească și să arate ciudat.
Prin octombrie m-am adresat
doctorului Cristian-Bogdan Ion, medicul Centrului de Oxigenară Hiperbară și a
Scufundărilor Constanța, căruia i-am prezentat starea mea de sănătate. Trebuie
să menționez că abia în acest timp am aflat de existența centrului de oxigenare
cu prilejul efectuării unei vizite la un fost pacient (Paul Ruscan). Au urmat o
serie de investigații, dintre care trebuie remarcat RMN-ul – o premieră pentru
mine – și analizele de sânge (hemoleucogramă, biochimie). Interpretarea
analizelor a fost destul de ciudată, întrucât piciorul nu supura, iar acest
fapt l-a determinat pe medicul imagist să oscileze între osteomielită și altceva (?!). D-nul dr. Ion s-a
pronunțat în direcția unei osteomielite, iar pentru medicii de la Cluj starea
era confuză; citez dintr-un mail personal cu medicul care s-a ocupat de mine: „Am văzut rezultatele analizelor, sunt bune,
proteina C reactivă e puţin mărita asta ar fi un semn de alarmă, dar aşa
valoare mică poate fi şi de la o carie. RMN-ul nu e nici el concludent. Dacă
doriţi să mergeţi la Constanţa să încercaţi acolo terapie cu oxigen hiperbar e
ok. Deocamdată cam asta e, dacă durerea nu cedează se poate încerca intervenţia
chirurgicală de chiuretaj, grefare şi recoltare de secreţii”. În formă
rezumativă: vă tăiem cu plăcere!
Indubitabil că în cel mai scurt timp m-am prezentat la Constanța, unde am
început tratamentul.
Odată ajuns la Constanța, cu dureri
incredibile de picior, mergeam cu cârjă, nu mai puteam călca și nici noaptea în
pat nu mă mai puteam întoarce de durere. Am început primele şedințe de
oxigenare cu o schemă complexă de antibiotc. După 5 sedințe, durerile au
început să scadă masiv, iar după 15 sedințe au încetat complet. Repet, nu este
vorba de orice fel de durere sau despre o durere suportabilă, ci despre o
durere insuportabilă, din cauza căreia un drum până la colțul străzii și înapoi
se solda cu transpirație masivă și extenuare psihică. La finalul primelor 20 de
sedințe, am repetat RMN-ul, după care am constatat că infecția începuse să se
sechestreze, însă a apărut o complicație destul de gravă. Din cauza faptului că
infecția a necrozat pe tibie, în zona medie a tibiei s-a dezvoltat o
pseudoartroză din cauza căreia tibia, în zona primului focar de fractură, a angulat
aproximativ 40 de grade. Ce a urmat? Am luat legătura cu ortopedul cu care
colaborează centrului de Medicină Hiperbară Constanța, d-nul doctor Marius
Enescu, care până atunci fusese plecat în străinătate, și am achiziționat o
orteză specială care să mai reducă din gradul de angulare al tibiei. În urma
consultului pe care l-a efectuat d-nul dr. Enescu, am hotărât împreună cu
medicul Cristian-Bogdan Ion montarea unui fixator extern Ilizarov, care avea
rolul de a îndrepta piciorul, iar ca plan B realizarea unei intervenții proprii
diagnosticului meu (pseudoartroză, realinierea oaselor, îndepărtarea
sechestrelor și altele). În acest timp le-am prezentat și celor de la Cluj
analizele, iar doctorul care mi-a operat fracturile anterioare, tot într-un
mail personal, s-a pronunțat astfel: „ Am văzut RMN-ul, eu zic că trebuie operaţie, cu curăţarea
osului mort şi a sechestrelor, grefare şi realiniere cu fixare externă. O
radiografie ar fi binevenită pentru a avea o imagine de ansamblu a osului”. Dacă în urmă cu 2-3 săptămâni diagnosticul era incert,
de vină putând fi chiar și o măsea,
acum se pare că situația mea s-a tranșat. Din nou, vă operăm cu plăcere, doar că de data asta vorbim despre o operație
complexă, cel puțin pentru mine ca pacient. Mă întreb și astăzi dacă ei știau cu
adevărat ceea ce trebuia operat la mine! În tot acest timp am continuat
oxigenarea hiperbară și am schimbat schema de antibiotic. Nu pot să zic că m-am
simțit extraordinar, din contră, antibioticile îmi dădeau o hipersensibilitate
la mirosuri, de multe ori mi se făcea rău în timpul şedințelor de oxigenare
care, la rândul lor, erau foarte obositoare, dar a trecut. În data de 29
decembrie 2011 a urmat intervenția chirurgicală pentru montarea fixatorului
extern Ilizarov, cu ostoctomie de peroneu, intervenție realizată de către Dr.
SL Marius Enescu/ Prof. Dr. Vasile Lupescu. În perioada aceasta am luat legătura
și cu un chirurg din Germania, care a urmărit îndeaproape tratamentul ce mi s-a
aplicat aici și care s-a declarat mulțumit. Cu toate acestea, fixatorul și-a
făcut treaba, am reușit printr-o metodă puțin invazivă să reducem drastic
gradul de angulare al piciorului într-un timp de 4-5 săptămâni. În urma
radiografiilor s-a constat că există formare de calus, așadar focarul de
osteomielită încetase, cel puțin așa arătau investigațiile de specialitate. De
asemenea, peroneul, care fusese plin de infecție, era curat, lucru confirmat de
către d-nul dr. Enescu în momentul când acesta l-a fracturat și a intrat cu
camera pe el. În tot acest interval de timp am început să mă simt mult mai
bine, stările de greață au dispărut, şedințele le-am suportat mult mai ușor,
iar mai ales starea psihică s-a îmbunătățit. Peste toate acestea, au început să
apară și veştile bune: pericolul a trecut. Picioarele le-am măsurat, iar
diferența dintre ele este de doar 3 mm, deci nesemnificativă. Singurele
perioade în care am întrerupt sedințele de oxigenare au fost în
ianuarie-februarie 2012, întrucât am fost nevoit să mă prezint în sesiune la
facultate pentru a-mi da câteva examene. În total cred că am lipsit aprox. 10
zile, în trei deplasări diferite. Binențeles că le-am prezentat rezultatele și
medicilor de la Cluj care, după ce au analizat radiografiile, au emis o
concluzie de genul: „Este bine cu fixator
extern pentru a da stabilitate, se pare că problema era la primul focar de
fractură, la nivelul diafizei şi nu la a doua de la nivelul gleznei. Mă bucur
că evoluţia este bună”. Interesant deznodământ. Dar motivul infecției mele,
al complicațiilor și toată evoluția mea de până astăzi, rămâne un fel de mysterium tremendum.
Momentan sunt în perioada de
consolidare a fracturii. Încă nu mi-au scos fixatorul extern, acest fapt urmând
să se petreacă undeva în jurul datei de 20 februarie 2012. După aceea urmează o
nouă serie de investigații, după care, cu ajutorul lui Dumnezeu, să plec acasă.
O să revin cu date la momentul potrivit.
Deocamdată doresc să mulțumesc
Centrului de Medicină Hiperbară Constanța pentru profesionalismul de care a dat
dovadă în privința mea, iar în special domnului doctor Cristian-Bogdan Ion.
Totodată, îi mulțumesc și domnului doctor Marius Enescu care s-a ocupat cu
partea de ortopedie. Mai sunt și alte două cadre medicale care m-au supravegheat
în acest timp și și-au dat silința să urmez cele mai bune medicamentații. Nu în
ultimul rând, mulțumesc și familiei mele care m-a susținut din toate punctele
de vedere, mai ales cel financiar. Costurile au fost destul de mari.
Acest articol nu reprezintă decât
părerea mea personală despre modul în care am fost tratat. Nu am scris acest
articol cu vreun scop determinat, la comanda cuiva, sau cu gândul de a-i
denigra pe ortopezii clujeni. Am afirmat doar o realitatea, o stare de fapt,
așa cum este ea. Din rațiuni personale, n-am dat numele medicilor din Cluj care
m-au operat, care s-au preocupat de starea mea ulterioară și care se fac
vinovați pentru infecție. Nu i-am dat nici în judecată, deși aveam dreptul și,
în același timp, șanse foarte mari să câștig, și nici nu le doresc răul.
Am fost destul de sumar în
prezentarea mea. Nu am vrut să plictisesc prin tot felul de amănunte. Pot fi
contactat pe mail sau pe forum pentru eventuale lămuriri. Analizele, RMN-urile
și radiografiile le pot pune la dispoziția celor care le doresc prin e-mail.
vineri, 20 ianuarie 2012
Noutate editorială: INTERPRETATION January 2012/ 66 (1)
Table of Contents
January 2012;
66
(1)
Liturgy and Pentecost/Trinity Sunday
Articles
Between Text and Sermon
Major Reviews
Shorter Reviews
Book Notes
marți, 10 ianuarie 2012
Ultimul număr al Revistei INTER: 2/2008
Ultimul număr al revistei editate de Institutul Român de Studii Inter-ortodoxe, Inter-confesionale și Inter-religioase. Chiar dacă ediția e din 2008, numărul curent aflat în curs de pregătire va fi 3-5, 2009-2011. Așadar, așteptăm cu mare interes...
ARGUMENTUM
- EDITORUL, A treia cale. Dincolo de fundamentalism şi sincretism
FOCUS
DIALOGUL INTER-CONFESIONAL ŞI UNITATEA BISERICII / THE INTER-CONFESSIONAL DIALOGUE AND THE UNITY OF CHURCH
I. REPERE ŞI FUNDAMENTE ECLEZIOLOGICE / ECCLESIOLOGICAL REFERENCE POINTS AND BASES- PHILIP KARIATLIS, The Christological Foundations of the Ekklesia both as a Gift and Goal of Koinonia: As Depicted in the Gospel According to Saint Matthew
- VALER BEL, Die Bedeutung der Katholizität der Kirche für ihre ökumenische Existenz
- GRIGORIOS D. PAPATHOMAS, In the Age of the Post-Ecclesiality. The Emergence of Post-Ecclesiological Modernity
- IOAN MOGA, Kirche im Geist der Väter? Zur ökumenischen Relevanz der frühen Ekklesiologie Hans Urs von Balthasars
- MICHAEL WEBER, Die Hermeneutik der Spiritualität als Propädeutik des ökumenischen Dialogs. Der Beitrag von Dumitru Stăniloae
- PICU OCOLEANU, Tradition der Aufklärung und Aufklärung der Tradition. Die Bedeutung und Herausforderung evangelischer Theologie für die orthodoxen Kirchen
- EVA MARIA SYNEK, Die orthodoxen Kirchen – mitverantwortliche Mitgestalter in der christlichen Ökumene
- CIPRIAN DANIEL BURLĂCIOIU, Die Kirchengemeinschaft – un model protestant de unitate
- DIETMAR W. WINKLER, Conciliarity and Primacy. Some Aspects on the Basis of the Development since the Second Vatican Council
- NICOLAE BALOTĂ, L’Église et les Églises, entre œcuménisme et syncrétisme
- MATTHEW DEL NEVO, Toward the Philosophical Foundations of “Pentecostal” Ecclesiology
II. PRIMATUL PAPAL: PIATRĂ DE POTICNIRE ȘI PUNCT DE CONVERGENȚĂ / THE PAPAL PRIMACY: AN IMPEDIMENT AND A CONVERGENCE POINT
- ERNESTO BORGHI, Il primato di Pietro: Dal Nuovo Testamento verso l’unità tra i cristiani
- FRANCO BUZZI, Il primato del successore di Pietro dal punto di vista cattolico
- PAOLO RICCA, Il primato del successore di Pietro dal punto di vista protestante. Riflessioni e prospettive
- RADU PREDA, Il primato petrino nella teologia ortodossa. Alcune riflessioni
III. DOCUMENTE TEOLOGICE ÎN LECTURĂ INTER-CONFESIONALĂ: TREI RADIOGRAFII / THEOLOGICAL DOCUMENTS FROM AN INTER-CONFESSIONAL PERSPECTIVE: THREE RADIOGRAPHIES
- IOAN I. ICĂ JR, Papa renunţă la titlul de “patriarh al Occidentului”. Semnificaţiile posibile ale omiterii unui titlu pontifical vechi de 1500 de ani
- RAPHAEL ECKERT-HECKELMANN, Sola Scriptura oder solus Papa? Evangelisches Schriftprinzip und das Verständnis der Bezeugungsinstanzen in der ökumenischen Studie “Communio Sanctorum. Die Kirche als Gemeinschaft der Heiligen”
- RADU PREDA, Des Saints Pères au Saint Père. L’ecclésiologie du Codex Canonum Ecclesiarum Orientalium (CCEO) reflétée dans le processus de codification et dans l’acte de promulgation
COLLOQUIUM
- PETER BROWN, “A strong historian’s determination to write a génie du christianisme” (Interview by PETRE GURAN)
STUDIA VARIA
- RADU CARP, The Romanian Orthodox Church and the Laymen’ Point of View Regarding the European Integration: Elements of Speech in the Public Area
- RADU CARP, România şi Uniunea Europeană. Între viziune politică şi realităţi normative
- IONUȚ CORDUNEANU, Câteva aspecte privind regimul clerului și monahilor în România, în conformitate cu legislația în vigoare
- DORU COSTACHE, The Seekers of Truth, the Egalitarian Myth and the Aristocracy of Spirit: Reconnecting Today with Mystical Tradition
- FLORIN-CĂTĂLIN GHIȚ, The Biblical and Classical Greek Terminology of Love
- ANTHONY PAPANTONIOU, The Person and Event of Jesus Christ: An Eastern Orthodox Critique of Bishop John Shelby Spong’s Interpretation of the Christ Experience
- NICOLAE TURCAN, Sfințenia în gândirea unui sceptic. Cazul Cioran
- PAUL VALADIER, Le divin après la mort de Dieu selon Nietzsche
ANNALES
- IOAN I. ICĂ JR, Cea de‑a IX‑a Sesiune plenară a Comisiei Mixte Internaţionale pentru Dialog Teologic între Biserica Ortodoxă şi Biserica Romano‑Catolică, Belgrad, 18-25 septembrie 2006
- EVA MARIA SYNEK, Orthodox-Katholischer Dialog: Belgrad 2006. Kontext und Vorgeschichte
- IOAN I. ICĂ JR, Cea de-a X-a Sesiune plenară a Comisiei Mixte Internaționale pentru Dialog Teologic între Biserica Ortodoxă și Biserica Romano-Catolică, Ravenna, 8-15 octombrie 2007
- DOCUMENTA: Documentul Ravenna. Consecinţe ecleziologice şi canonice ale naturii sacramentale a Bisericii: comuniune eclezială, sinodalitate şi autoritate (Ravenna, 13 octombrie 2007)
- GRIGORIOS D. PAPATHOMAS, La question ecclésiastique orthodoxe dans les pays baltes et les difficultés du dialogue théologique à Ravenne (octobre 2007)
- ANDREW WADE, The Reunion of the “Russian Orthodox Church Outside Russia” with the Moscow Patriarchate and its Implications
- DOCUMENTA: Third European Ecumenical Assembly, Sibiu, Romania (4-9 September 2007). Assembly Message – Saturday, 8th September 2007
- RADU CARP, Secularism and beyond. Comparative Perspectives (Copenhaga, 29 mai – 1 iunie 2007)
- Comunicat INTER: În materie religioasă, România a intrat cu dreptul în Uniunea Europeană
- Comunicat INTER: Dilema Kosovo şi soluţia dialogului inter-religios
- Comunicat INTER: Biserica Ortodoxă între autonomie şi control politic
RECENSIONES
- ION CÂRJA, Marius Eppel, Un mitropolit şi epoca sa. Vasile Mangra (1850‑1918), Presa Universitară Clujeană, Cluj‑Napoca, 2006, 540 p.
- ION CÂRJA, Pavel Vesa, Episcopia Aradului. Istorie. Cultură. Mentalităţi (1706‑1918), Presa Universitară Clujeană, Cluj‑Napoca, 2006, 740 p.
- CIPRIAN DANIEL BURLĂCIOIU, Klaus Koschorke, Frieder Ludwig, Mariano Delgado (ed.), Außereuropäische Christentumsgeschichte. Asien, Afrika, Lateinamerika 1450‑1990 VI (= Kirchen‑ und Theologiegeschichte in Quellen), ediţia a II‑a, Neukirchener‑Verlag, N
- CĂTĂLIN PĂLIMARU, Marcus Plested, The Macarian Legacy: The Place of Macarius-Symeon in the Eastern Christian Tradition, Oxford University Press, Oxford – New York, 2004, 304 p..
- MARIO BAGHOS, Norman Russell, Theophilus of Alexandria (= The Early Church Fathers), Routledge, Wiltshire, 2007, 222 p.
- PAUL SILADI, Vasili Krivoşein (Arhiep.), Îngerii şi demonii în viaţa duhovnicească după învăţătura Părinţilor Răsăriteni, trad. de Adrian şi Xenia Tănăsescu Vlas, Sophia, București, 2006
- FLORIN-CĂTĂLIN GHIȚ, Chrisostomos A. Stamoulis, Frumosul sfinţeniei. Prolegomene la o estetică filocalică a Ortodoxiei (= Mărturia Ortodoxă 87), Akritas, Atena, 2004 (ediția I) și 2006 (ediția a II-a), 358 p.
- CONSTANTIN MIHAI, Chesarie Gheorghescu, Învăţătura Ortodoxă despre Iconomia Divină şi Iconomia Bisericească, ediţia a II‑a, Editura Antim Ivireanul, Rm. Vâlcea, 2001, 455 p.
- FLORIN-CĂTĂLIN GHIȚ, Ioannis Zizioulas (Mitropolit al Pergamului), Elenism şi Creştinism. Întâlnirea celor două lumi, Ed. Diakonia Apostolică a Bisericii Greciei, Atena, 2003, 197 p.
- ANA OCOLEANU, Daniel Meier, Kirche in der Tagespresse. Empirische Analyse der journalistischen Wahrnehmung von Kirche anhand ausgewählter Zeitungen, Christliche Publizistik Verlag, Erlangen, 2006, 460 p.
- ANA OCOLEANU, Julia Helmke, Kirche, Film und Festivals. Geschichte sowie Bewertungskriterien evangelischer und ökumenischer Juryarbeit in den Jahren 1948 bis 1988 (= Studien zur christlichen Publizistik XI) Christliche Publizistik Verlag, Erlangen, 2005, 482 p.
- CĂTĂLIN TUDORA, Tristram Engelhardt jr (ed.), Global Bioethics: The Collapse of Consensus, M & M Scrivener Press, 2006, 408 p.
- IOAN STANOMIR, Radu Carp, Dacian Graţian Gal, Sorin Mureşan, Radu Preda, Principiille gândirii populare. Doctrina creştin‑democrată şi acţiunea socială, Editura Eikon, Cluj, 2006, 300 p.
- RADU CARP, Lavinia Stan, Lucian Turcescu, Religion and Politics in Post-communist Romania, Oxford University Press, Oxford, 2007, 270 p.
- PETRE GURAN, Ioan I. Ică jr, Canonul Ortodoxiei I: Canonul apostolic al primelor secole, Deisis, Sibiu, 2008, 1040 p.
AUCTORES
NOTA & REGULA
- Notă editorială / Editor's Explanatory Note
- Norme de redactare și instrucțiuni pentru colaboratori / Editorial Policies and Instructions to Contributors
- Sursa:http://www.inter-review.ro/index.php/en/current-issue
- Accesul integral la acest număr al revistei se poate face AICI.
duminică, 8 ianuarie 2012
Antropologia apofatică, Humanitas, București, 2005, 371 pp.
Acest articol constituie un adaos la articolul recent postat: Antropologia scrimiană și reducția fenomenologică
Am considerat ca
fiind pe deplin justificată o expunere structurată și sintetică a mesajului
scrimian cu privire la propria sa antropologie, respectând ordinea capitolelor
din lucrarea Antropologia apofatică, lucrare care a constituit obiectul unui alt articol publicat pe acest blog.
I. Semnificația filozofică și teologică a antropologiei. Acest prim capitol are ca scop
problematizarea temei și introducerea lectorului în contextul
istorico-filosofic antropologic european. Autorul dovedește o capacitate
uluitare de sinteză, trecând în câteva pagini principalele paradigme filosofico-antropologice de la Platon până în contemporaneitate.
I.1. Revelații imanente. Problema centrală a timpului o
contituie fără niciun dubiu problema omului.[1] Criza contemporană este,
în fond, o criză a omului[2] cauzată de tentativele
nelegitime și eșuate ale acestuia de a se ridica peste propria sa condiție.
Sensul autentic al paradigmei umane are în centrul său evenimentul Întrupării.
În acest sens autorul notează: „Întruparea
Mântuitorului stă în centrul istoriei ca actul de restituire plenară a chipului
din eternitate al omului: de acum înainte omenirea nu avea decât să se mențină
în drumul trasat de El, pentru a ajunge astfel totodată la adâncurile ființei
sale omenești cât și la înălțimile Firii celei dumnezeiești.”[3]
I.2. Imaginea omului în conștiința umanității. Există două posibilități de a-l defini pe om: de sus în
jos, sau de jos în sus; de la Dumnezeu spre lumea materială, sau de la lumea
materială spre Dumnezeu. Ca rezultat al acestei metode rezultă caracterul
dihotomic al omului, dar si natura sa divino-umană din care sunt extrase, în
funcție de accent, modurile omului de a se vedea pe sine însuși. Cităm: „Gândirea filosofică a luat cunoaștință de la
începuturile sale de acest status ontologic al ființei umane, ca de problema ei
fundamentală. Istoria filosofiei poate fi definită printr-o perpetuă tensiune
bipolară între suflet și trup, între Spirit și non-spirit, tensiune care
descrie o „via crucis” a minții umane, paralelă cu drumul spinos al
crucialității ființei sale intergre”.[4] Pe baza acestei pendulări
continue între tine și ceea ce este în tine
dar te depășește pe tine, adică
chipul lui Dumnezeu din tine, autorul
explică principalele paradigme antropologice ale culturii noastre: 1. Homo
plantonicus; 2. Homo aristotelicul; 3. Omul în metafizica hindusă; 4. Omul
tomist; 5. Homo Cartesii; 6. Omul marcat de idealism; 7. Omul sub auspiciile
materialismului. În fond, toate aceste moduri de a-l vedea pe om sunt o
declinare a primelor două paradigme, cu accentul pus fie pe parte spirituală
(Platon), fie pe partea materială (Aristotel).
I.3. Teologie și antropologie. Atât teologia, cât și antropologia sunt puse într-o lumină cu totul nouă
prin prisma Revelației divine. Cunoașterea lumii este o cunoaștere omenească: numai în om și prin om devine
posibilă o cunoaștere a ființei. Omul este văzut ca fiind un Dumnezeu creat, un
Dumnezeu prin har.[5]
Odată asumată această definiție, omul se constituie într-o permanentă
dialectică marcată de microcosmos și macrocosmos, de unde și tensiunea lui
după Absolut, fapt ce necesită o tratate a antropologiei în conformitate cu
structura sa divino-umană. În definitiv, optica scrimiană pune într-o lumină
nouă discuția legată de chip și asemănare, care ar trebui să constituie
centrul oricărei antropologii, marcată de o structură teocentrică. Exprimarea acestei structuri de fond trebuie să se
producă într-un mod „pneumatic” prin
care să se realizeaze starea integrală a omului. Totodată, punctul teologic din
care autorul își începe discursul propriu-zis este marcat de asumarea divizării subiectului uman, în cele două
laturi ale sale: omul noumenal
(interior), respectiv omul fe-nomenal
(exterior) – aluzie clară la textul din Rm 7:22, interpretat din perspectiva
fenomenologică - și postularea falimentului omului fenomenal, fapt ce determină
o refulare ex-stasis a omului
noumenal.
II. Apofatism teologic și antropologic. În acest capitol, încă de sinteză, Pr. Scrima prezintă și
analizează cele trei stadii ale apofatismului. Aceste sunt: 1. Conceptual; 2.
Intuitiv; 3. Antinomiile apofatice.
II.1. Semnificațiile teologiei apofatice. Fundamentul patristic pe care autorul își construiește
discursul apofatic îl constituie Sf. Pseudo-Dionisie Areopagitul. De altfel,
maxima dionisiacă despre cunoașterea dumnezeiască spune: „adevărata cunoaștere
de Dumnezeu se realizează prin agnosie
– prin ignoranță”.[6]
Deci, adevărata cunoaștere se
realizează prin necunoaștere,
sau, mai exact, prin cunoașterea necunoașterii tale. Cele
două semnificații ale apofatismului implică pe de o parte o formă directă și explicită, adică logică,
iar pe de altă parte, o formă indirectă
și implicită, adică ontologică prin atitudinea subiectului
în fața inaccesibilului și a Transcedenței absolute. În mod firesc, ne putem
întreba: „Și ce cunoaștem în fond ?!”. Răspunsul
constă tocmai în sesizarea unei realități ontologice, a unei tenebre anume
într-o experiență intelectivă a Transcendentului divin, sub cele două forme ale
sale: logic – discursiv, respectiv ontologic
– intuitiv.
A doua modalitate apofatică constă
în intuirea existențială a lui Dumnezeu - per
via negationis – aneidetică și transconceptuală (nu discursivă ca în primul
caz), ce duce la aprehensiunea vie, la misterul ultim sesizat ca „tăcere”. Rolul
fundamental în acestă stare îl are rugăciunea care reconstituie ontologicul
uman, pregătind ființa pentru a intra în adâncimi și mai profunde. Astfel,
mintea „golită” de orice formă va sta în fața lui Dumnezeu în stare de
rugăciune.
Ultimul stadiu al apofaticului este
caracterizat de „tăcerea pură”. Aici negațiile dobândesc forma cea mai
expresivă doar prin utilizarea necorelatului „a” – alpha privativum – când vine vorba despre grăirea Ființei divine.
Aceasta devine: „a-logia”, „a-noesia”, „a-nonumia” etc.
II.2. Apofatismul supraființial. Trecând de primele două trepte de cunoaștere apofatică se deschide adevărata
problemă de teognosie sau acel numit „mysteruium
tremendum”. Principiul care animă binomul „enosis – theosis”, unire-îndumnezeitoare,
este generat de participarea ființei noastre la Ființa supremă, participare
care determină la rândul ei fiecare grad al apofatismului (deci tot o problemă
de ontologie). Modalitatea atingerii
acestui pisc al desăvârșirii rezidă în învățătura despre energiile necreate a
Sf. Grigore Palama, maesterul răsăritean al „luminii necreate”, care prin
geniul său impune teologiei cele două moduri de manifestări ale divinității: ad intra, respectiv ad extra.
Chestiunea
fundamentală care se invește în acest al treilea stadiu al apofatismului îl
constituie însăși depășirea
apofatismului. În același timp trebuie să asumăm că nu e vorba despre o
depășire a apofatismului prin alt apofatism, deci o depășire a conceptului prin concept, ci despre o stare trans-conceptuală, de anulare a tuturor
determinațiilor posibile în fața Indeterminatului absolut. Este ceea ce exprimăm
prin reducția tuturor reducțiilor anterioare petrecută în fața Alterității
ireductibile care depășește toate reprezentările noastre, iar ca dovadă că în
limbaj se înscriu doar sensurile știute
despre un lucru, avem „tăcerea absolută” a misticului în momentul „vederii”.
Altfel spus, ceea ce rămâne după această unire-îndumnezeitoare nu mai putem
spune că se stabilizează într-un sens
posibil care are drept corespondent un fenomen reperabil, ci se instituie
Transcendentul însuși, a cărui definiție este că trans-cede totul.[7]
Ca
urmare a celor spunse, Pr. Scrima caracterizează acest parcurs apofatic ca
fiind unul al expresiilor antinomice,
când ambii termeni sunt în același timp necesari și incompatibil. Autorul
continuă această idee spunând: „Numai o
structură antinomică de acest fel rezolvă însăși problema apofatismului,
ridicându-l, fără să-l anuleze, într-o ordine de existență în care el nu mai
înseamnă negatie pură și simplă, ci și afirmație a unei participări ontologice
reale și eficiente la Ființa necreată.”[8]
Problema
de pasaj fundamentală pentru lucrarea noastră, relevă trecerea discursului din
abordarea divinității sub forma expresiilor apofatice în abordarea omului sub
forma unei structuri apofatice. Pasajul se revelează sub forma conceptul de
„îndumnezeire” în care abisul dumnezeiesc se comunică abisului uman „omul devenind un „capax Dei”: or, în felul
acesta și la nivelul acesta, întreaga problemă își mută centrul de greutate din
domeniul teologic propriu-zis în cel antropologic, devenind o problemă de
structură adâncă a omului”.[9] În continuare autorul
afirmă: „Nu ar fi posibilă o viață
pneumatică a omului dacă nu ar exista în ființa sa, totuși unitară și unică,
doi oameni: unul ascuns, invizil, interior și altul vizibil, palpabil exterior
– antinomic indentici și antinomic diferiți unul de altul.”[10] Făcând un alt pas
înainte, am putea afirma imposibilitatea afirmării teognosia în exterioritatea
unui centru tainic și inefabil al ființei care să îi asigure acesteia valoarea
și consistența sa ontologică. Odată asumat acest pas deosebit de important, se
deschide parcursul unui enteheli a
cărei finalitate o constituie descoperirea lui homo absconditus (= omul interior).
II.3.Fundamentele apofatismului antropologic. Prin demersul
acestui subcapitol, Pr. Scrima sondează în dimensiunea interioară a omului
pentru a putea tematiza conceptul de „chip
al lui Dumnezeu”. Punctul de demarare îl constituie textului din II Co
4:16, unde se admite existența a doi oameni înlăuntrul aceleași ființe umane,
fără ca unitatea psiho-somatică să fie periclitată. Centrul de greutate al
omului cade tocmai pe omul interior, întrucât
aici se găsește centrul de taină care
îl asumă pe om și îl depășește în același timp. Denumirea teologică a acestui
centru este cea de „chip al lui Dumnezeu”,
care trebuie căutată și exprimată prin expresiile antinomice proprii
apofatismului. La o analiză mai atentă,
însăși sintagma de „chip al lui Dumnezeu”
ascunde un antinomism misterios, întrucât, în fond, nimeni și nimica nu poate
fi „asemenea” lui Dumnezeu, datorită acategorialității ființei Sale. Ca o
continuare a acestor paradoxuri, autorul notează: „Totuși, evidența chipului și
asemănării dumnezeiești din om introduce
primul element apofatic în ființa umană, întrucât constituie centrul său ontologic și metafizic, inaccesibil și inepuizabil prin noțiuni catafatice.”[11]
Problema determinării „chipului lui Dumnezeu” reflectă o
preocupare importantă a autorului, care propune ca soluționarea acestei aprorii
să se realizeze printr-o abordare de tip dialectic. Din perspectivă ontică, manifestarea chipului însumează totalitatea
manifestărilor exterioare ale omului, pe care le asumă și pe care le depășește
în același timp prin însăși dialectica sa. Totodată, cu siguranță că o parte a chipului rămâne undeva
ascunsă, indeterminată, ea neputând fi tematizată, scăpând oricărei încercări
de curpindere în judecăți (ne reîntoarcem în zona discursului apofatic)[12]. Așadar, pe lângă realitatea antinomică a chipului despre
care am tratat se înscrie și o realitate
dinamică de o importanță capitală, pentru că inevitabil se ridică
următoarea întrebare: În definitiv, în ce constă deosebirea dintre noi și
Dumnezeu, pentru că și omul este un Dumnezeu prin har, deci un infinit (Sf.
Pavel vorbește despre om ca icoană a lui Dumnezeu). Altfel spus, care este
diferența dintre infinit și Infinit ? Răspunsul stă tocmai în
remarca aceasta a dinamismului duhovnicesc care îl caracterizează pe om față de
Dumnezeu care are ca trăsătura caracteristică nemișcarea. Dificultatea în cauză este depășită în măsura în care
omul ca infinit dinamic se manifestă sau se adâncește în Dumnezeu cel infinit
și nemișcat.
Așadar, dialectica „chip” și „asemănare” ca fundament al permanenței substanței în om este în același
timp și concept limită ce angrenează în om unitatea contrariilor. În
continuare, autorul aduce argumente în favoarea teoriilor sale mai ales din Sf.
Maxim Mărturisitorul, care susține că originea omului este și ținta sa, pentru
că ea îi circumscrie toate mișcările sale, iar depășirea limitei umane este
deja trecerea în Dumnezeu.
În concluzie, prin sondarea „chipului lui Dumnezeu” din om, care nu
se dă în experiență directă nouă, ci se „reîntoarce” sub un spectru larg de
manifestări în viața noastră, autorul ajunge să formuleze conceptul de homo absconditus. Din nefericire,
manuscrisul părintelui se oprește aici, acesta întrerupându-și scrierea, din
motive încă necunoscute de mine.
[1] Andrei Scrima,
Antropologia..., p. 19.
[2] Andrei Scrima,
Antropologia..., p. 27.
[3] Andrei Scrima,
Antropologia..., p. 30.
[4] Andrei Scrima,
Antropologia..., p. 32.
[5] Andrei Scrima,
Antropologia..., p. 54.
[6] Andrei Scrima,
Antropologia..., p. 63.
[7] Câta
vreme suntem în sens și nu ne lovim de esecul sensului nostru, nu putem
efectual reducția sensurilor noastre.
[8] Andrei Scrima,
Antropologia..., p. 81.
[9] Andrei Scrima,
Antropologia..., p. 97.
[10] Andrei Scrima,
Antropologia..., p. 97.
[11] Andrei Scrima,
Antropologia..., p. 106.
[12] Andrei Scrima,
Antropologia..., p. 109.
Abonaţi-vă la:
Postări (Atom)